Reportaj

Cum se iubește după gratii, nu se iubește în libertate

Observ, pe parcursul ultimilor ani, cum teatrul începe să prindă o nouă viață, un nou suflu. Nu mai venim la teatru ca să ne așezăm în fotolii moi, îmbrăcate în catifea, nu se mai trage cortina aceea grea și fastuoasă. Se naște sau, am putea zice, crește un teatru care îl cufundă pe spectator direct în acțiune, în povestea piesei. Acum putem merge la teatru nu doar pentru a ne odihni mințile de la rutina care ne consumă. Astăzi mergem la teatru ca să ieșim de acolo cu sute de întrebări, concluzii și cu noduri în gât.

RAMA-6403.jpg
Discuțiile cu actorii, după spectacol

Vă povestesc despre un spectacol regizat de Luminița Țâcu, pe care am remarcat-o cu toții datorită numeroaselor piese pe care reușește să le pună cu atâta măiestrie în scenă. Printre cele mai recente se numără spectacolul-document „Copiii foametei”, despre care maestrul Constantin Tănase spunea că „valoarea mesajului etico-moral al spectacolului constă în primul rând în faptul că recursul nu aparține unui regizor care a fost martorul foametei din 1946-47 și care ar avea vreun „interes”, ci unui regizor tânăr, care a aflat din istorie despre foametea organizată de sovietici în acești ani”.

Așadar, iată-mă, peste un an de la vizionarea piesei sus-menționate, la un alt spectacol regizat de aceeași Luminița Țâcu. De această dată nu e vorba despre trecut, ci despre prezent. Intitulat „Shakespeare pentru Ana”, spectacolul-document ne face cunoștință cu doi copii, două femei și doi bărbați și definiția lor pentru dragoste, viață, libertate…

RAMA-6401
Regizoarea Luminița Țâcu, alături de actorii și echipa care au lucrat la crearea spectacolului „Shakespeare pentru Ana”

Foto: Ramin Mazur

Este vorba despre șase persoane care au ajuns la închisoare, între ai cărei pereți totul poate prinde alt sens și formă, iar timpul este mai scump decât orice. Aici iau naștere noi orânduiri sociale, noi forme de dragoste, aici simțul vinovăției și al libertății nu are niciun gram de superficialitate. Aici dragostea se măsoară în mărimea coletului primit de acasă, iar cărțile și munca sunt cele care te fac să nu numeri încontinuu câți ani ți-au mai rămas, căci „dacă ai șezut, nu mai ești om”.

În sufletele acestor șase persoane, după ore, zile, luni de discuții, au reușit să intre Luminița Țâcu și Mihai Fusu, care între timp au jucat atât rolul unor intervievatori, cât și al unor psihologi, confidenți și chiar prieteni. Așadar, în perioada ianuarie-martie a.c., închisorile Goian – pentru minori, Rusca – pentru femei și Soroca – pentru bărbați au devenit gazdele unor discuții de care, probabil, acei pereți nu au mai auzit.

Spectacolul „Shakespeare pentru Ana” de Luminița Țâcu este realizat cu sprijinul financiar al Biroului de Cooperare al Elveției în Republica Moldova, sub patronajul Ministerului Justiției și în parteneriat cu Direcția Instituțiilor Penitenciare.

La interviuri au participat deținuți, deținute, angajați și parteneri ai Departamentului Instituțiilor Penitenciare. Dacă la primele întâlniri cu deținuții, artiștii erau întâlniți cu replici dure și sarcastice și acuzați c-ar fi venit „la pescuit istorii interesante”, atunci la încheierea procesului de documentare a acestora, aceștia s-au apropiat și chiar a urmat un schimb de scrisori între ei. Luminița Țâcu a recunoscut, în cadrul tradiționalelor discuții ce urmează spectacolului, că și-ar fi dorit să doarmă măcar o noapte în închisoare pentru a simți veritabila „viață” de după gratii, însă regulamentele închisorilor sunt stricte – vizitele sunt permise maximum până la ora 17.00.

Odată ce actorii au făcut cunoștință cu scenariul, a urmat așteptata întrevedere cu cei ale căror istorii urma să le aflăm în sala de spectacol. Actorii Olga Guţu-Cucu, Ghenadie Gâlcă, Doriana Zubcu-Marginean, Alexandru Pleşca şi Diana Decuseară intrând în rolul oamenilor care, în urma unor circumstanțe, greșeli, impulsuri, au ajuns să-și petreacă o mare parte a vieții după gratii.

Așadar, „Shakespeare pentru Ana” este mai mult decât o piesă de teatru sau un material documentar-jurnalistic. Descoperind latura umană a infractorilor, ceea ce noi, cei din libertate, uităm să facem, spectacolul este o invitație de a lupta cu prejudecățile, de a căuta dedesubturile și de a aprecia cele mai frumoase sentimente pe care ne e dat să le simțim. Or, dragostea și speranța de a recupera anii pierduți este tot ce mai au acum cel puțin cele șase persoane ale căror istorii le-am cunoscut.

Am rămas cu un regret la ieșirea din sala de spectacole. Nu se știe dacă și cei doi copii, două femei și doi bărbați vor avea ocazia să-și vadă poveștile dintr-o parte…

Acest articol a fost publicat în ziarul TIMPUL în ediția de vineri, 3 iulie 2015. Dacă aveți sugestii de alte subiecte sau întrebări referitor la acest articol puteți contacta autorul pe Facebook (Ana Gherciu) sau pe mail-ul gherciuana@gmail.com.

Facebook Comments
read more:

Be the first to leave a comment!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *