Satele Moldovei

Fetița, satul cu trei legende

La mai puțin de 50 km de buricul Moldovei, am găsit un sat la fel de mic precum denumirea lui -Fetița. Pe acele trei-patru străzi care au fost construite de-a lungul timpului se întind gospodării de tot felul, fie case ce-și așteaptă stăpânii plecați peste hotare, păzite doar de lacăt și un câine credincios, fie case bătrânești, dar foarte bine îngrijite, sau case noi, înalte, elegante, spațioase, „castele”, vorba sătenilor. Denumirea localității, evident, ne-a intrigat, iar discutând cu locuitorii acesteia am cules tocmai trei legende.

sat-8022
Câinele păzește casa până revin stăpânii plecați din țară

Foto: Natalia Jurminskaia

De la bunici și de la sovietici adunate

„Primul locuitor a fost Cristofor Ciudin, ficiorul lui mi-e nan. Ei bine, acolo, lângă casa lui, era o fântână și când s-a dus el după apă, a găsit acolo o fetiță înecată. De-atâta se numește satul Fetița”, moș Ion

Puțini își mai aduc aminte de originea denumirii satului. Unii zic că nu s-au născut aici, alții că nu și-au pus niciodată întrebarea, iar cei care știau – o aflaseră de la bunici, la gura sobei. „La începutul secolului XX s-a aflat un han pentru călători, un popas pentru furgoane poștale care circulau între Hâncești și Cimișlia. Hanul dădu naștere micului cătun”, scrie în Enciclopedia localităților Republicii Moldova. Conform acesteia, satul Fetița a fost atestat pentru prima dată în anul 1907.

În același timp, directoarea grădiniței din sat, Tatiana Petru își amintește alte două legende. „Înainte de colectivizare, în anii ’35-’36, în satul nostru a venit o fetiță ca să repartizeze pământurile. Nu știu cum o chema, dar toți locuitorii satului i se adresau fetița. Și de atunci așa și a rămas denumirea satului. Mai este și altă legendă, despre o fetiță și o căprioară, dar nu mi-o amintesc”, povestește aceasta.

Conform recensământului din anul 2004, populația satului Fetița este de 436 locuitori.

Moș Andrei a scris cândva istoria satului la facultate și, își amintește cu mândrie, că pentru lucrarea sa a luat primul loc. „Satul Fetița s-a construit începând cu anul 1912. Acolo, în capătul satului, era pe atunci doar o casă. Primul locuitor a fost Cristofor Ciudin, ficiorul lui mi-e nan. Ei bine, acolo, lângă casa lui, era o fântână și când s-a dus el după apă, a găsit acolo o fetiță înecată. De-atâta se numește satul Fetița. Nu se știe a cui era fetița, Cristofor era primul locuitor pe atunci”, își amintește moș Andrei, care a aflat această legendă de la bunicul său născut în 1883. În același timp, tot de la bunici auzită, aflăm o altă legendă a satului. „Demult am auzit că a fost un boier tare bogat, era și pădurar. El avea și o fetiță, iar toată bogăția lui era fiica sa. Într-o zi s-a întâmplat o nenorocire și ea a dispărut. Eram mică, iar bunicii probabil nu au vrut să-mi spună ce s-a întâmplat. Dar știu că nu au mai găsit-o. Respectiv, datorită fetiței lui el a numit satul așa. La început aici erau doar vreo șapte case, dar acum avem deja un început al celei de-a patra străzi”, povestește doamna Elena.

sat-79682.jpg
Nepoțica lui moș Ion

Copii plecați în Israel și Canada

Dacă statisticile ne zic că majoritatea migranților moldoveni se află în Italia și Rusia, atunci majoritatea celor din satul Fetița au ales alte state – Israel și Canada. S-a dus unul și i-a tras pe ceilalți după dânsul, explică sătenii. Mai mult, se pare că cei din urmă câștigă mai bine și reușesc să-și ajute și părinții, care îi așteaptă cu drag acasă și le construiesc case frumoase.

 Mătușa Elena povestește despre nepotul său și viața la sat.

Mătușa Elena, pe care am întâlnit-o în drum spre magazin, ne povestește cu tristețe-n ochi despre cei doi fii ai săi plecați în Canada. „Fiul meu a plecat în Israel, și-a deschis o afacere și o duce bine. Apoi s-a mutat în Canada, unde clima-i mai potrivită. Acolo stau împreună”, povestește mătușa. Aceasta regretă că feciorii săi nu au reușit să-și găsească de lucru aici. „Îmi pare rău că băieții mei au învățat și s-au dus de acasă căci n-au ce face aici. Dacă-s băieți deștepți, să le dea de lucru. Și chiar dacă își găsesc de lucru, trebuie să-și cumpere postul”, ne convinge aceasta. Totuși, ne asigură mătușa Elena, dacă vrei să trăiești, trebuie să muncești. Respectiv, împreună de soțul ei, crește porci, vite, 2-3 jiuncani (n.red.: bou tânăr), pe care îi vinde la nevoie. „Avem oameni muncitori, cuminți, toți lucrează. Ar fi bine și parlamentul să se întoarcă cu fața la popor. Ar fi bine să ne ajute măcar cu pământul. Să vă ajute pe voi, tinerii, să dea de lucru și leafă mai mare. Dar eu nu știu dacă asta se va întâmpla vreodată”, spune doamna Elena.

sat-8008
Mătușa Elena

Foto: Natalia Jurminskaia

La o răscruce de drumuri, stând în poartă și parcă așteptând să schimbe o vorbă cu cineva l-am întâlnit și pe Moș Ion, care locuiește în sat de când s-a căsătorit. „Eu sunt din Lipoveni, dar cum se spune la noi, m-am măritat cu Fetița. M-o tras femeia aici”, povestește bătrânul. Are 59 de ani și a lucrat aproximativ 30 de ani ca tractorist. Acum, spune, nu mai are puteri. Stă acasă, alături de soția sa Ecaterina și îngrijește, pe timp de iarnă, de nepoții lor, copiii fiicei care este plecată la muncă în Rusia. „Eu stau cu baba acasă. Toți s-au împrăștiat prin lume, am rămas doar cu nepoții. Când îi iarna îi aduc la mine, lemne sunt, îi cald, dar la dânșii acolo îi greu, bani n-au. Dar acum cine are bani? Nimeni”, spune moșul. Fiica lui, din cauza interdicțiilor impuse de conducerea Rusiei, lucrează în Moscova doar câte trei luni, după care revin acasă. „Se duc ca fugarii, fac o capică apoi revin. Eu ce pot să le fac dacă n-au de lucru aici? S-a măritat de tânără, la 16 ani, s-o temut că n-o să reușească. A făcut doar școala medie din Gura Galbenă”, spune moșul.

sat-7966.jpg
Moș Ion, alături de soția sa, Ecaterina

O altă fiică se află în Italia de mai mult de 12 ani, timp în care s-a căsătorit și a obținut cetățenia statului în care locuiește. „Fata cea mai mare-i în Italia. Băiatul cel mai mare e în Ucraina, căsătorit. Are casă aici, dar s-a mutat în Cociurgan, mă rog, ce-o spus soția așa a făcut. Dar, oricum vine azi acasă, căci trebuie să plece în Italia cu fiul meu mai mititel”, povestește moș Ion. Soția acestuia, mătușa Ecaterina, se plânge că are probleme de sănătate și nu are bani să se lecuiască. Unica sursă de venit este vânzarea grăunțelor, semințelor de floarea-soarelui și ce mai au pe dealuri. „Înainte munceam pe deal, ne duceam la ora 8 și ne întorceam la ora 5. Cât de puțin, dar primeam ceva bani în fiecare lună. Dar acum nu primim nimic fiindcă nu avem unde lucra. În curând trebuie să ies la pensie, dar de unde să știu eu cât voi primi, stagiu de muncă am oleacă, dar cine știe cât mi-or da”, se întreabă mătușa Ecaterina.

Odată despărțiți de moș Ion și mătușa Ecaterina, l-am cunoscut pe domnul Simion, care a crescut în satul Fetița. Acesta a lucrat timp de 45 de ani în colhozul sătesc, în departamentul tehnic, îngrijea de tractoare și alte mașini. „Am ieșit la pensie cu 800 de lei. Unde-i dreptatea? Dacă n-aș fi avut copii peste hotare (în Israel și Canada), demult m-ați fi petrecut. Le-am făcut casa frumoasă, dar nu vor să vină înapoi. Am un nepot care merge la facultate în Chișinău, face Dreptul vamal, dar nici el nu vrea să rămână acasă. Cu ce să se ocupe aici? Nu vrea nimeni să rămână aici”, ne spune Simion. Mai mult, acesta este nemulțumit de ce a rămas din pământurile satului după privatizare. „Liderii ăștia au scurs tot din pământul nostru, dar de pus înapoi, n-au pus. Îi interesează doar să pună la buzunar. Și așa-i în toată Moldova. Iată eu am două hectare și vreau să iau pe cineva să mă ajute și nu găsesc, ba se ocupă cu băutul, iar alții… nu-s”, explică domnul Simion.

sat-8035.jpg
Păsările lui moș Andrei

Cea mai mare gospodărie din sat

Printre „castele” satului și casele care încă mai păstrează stilul rustic național caracteristic zonei, am găsit gospodăria soților Andrei și Galina. Moș Andrei a moștenit o parte din aceasta de la tatăl și bunicul său. Se mândrește cu gospodăria sa, dar și mai mult, cu beciul care i-ar rămas de la tata. Acolo, la doi metri sub pământ tatăl și cei doi frați mai mari ai moșului Andrei s-au ascuns pe vremea războiului. „Era beciul de care se foloseau, dar pe vremea războiului au trăit doar aici. Păi dacă soldații treceau pe aici și distrugeau toate casele. Așa au rămas ei în viață”, povestește moș Andrei. Acum soții păstrează acolo conservele pregătite pentru iarnă, iar tot ce le-a mai rămas de vremea războiului este o servietă germană cu gloanțe, în care acum ascunde de soția sa gustărica pentru vin, ne povestește el chicotind.

 Moș Andrei povestește despre piața muncii pe vremea URSS.

„Oare n-o să dispară și Fetița noastră?”

La fel ca în majoritatea așezărilor rurale din Republica Moldova, populația satului Fetița îmbătrânește. Tinerii au plecat fie în Chișinău, fie peste hotare, iar copiii i-au luat cu ei. Grădinița satului e fondată în 1979. Când am ajuns la grădiniță, am găsit o liniște profundă – copiii dormeau. Ne-a întâlnit educatoarea care lucrează acolo de patru ani, după ce a revenit din Italia.

„Eu îmi cresc nepoțelul de când avea un an de zile. Dragostea de mamă n-o poate înlocui nimeni”, deplânge directoarea grădiniței.

Sunt 18 copii în grupă și nu toți sunt din Fetița. Înainte grădinița avea două grupe, acum, ce-a de-a doua a fost închisă din lipsă de copii și a fost transformată în bibliotecă. „Mă strădui din toate puterile să adun copii, să mai păstrăm grădinița. Avem copii și din Gura Galbenă și din Albina”, povestește directoarea instituției, Tatiana Petru. Aceasta recunoaște că iubește mult satul și încearcă din toate puterile să creeze o atmosferă plăcută pentru copii, cât de puțini n-ar fi. Spațul de joc pentru pici este amenajat din fondurile românești, iar unul din tobogane a fost instalat înafara grădiniței pentru ceilalți copii care nu au acces la pe teritoriul instituției. „N-avem copii, e o problemă mare. Uneori mă gândesc, oare n-o să dispară și Fetița noastră? Tot mai puțin copii se nasc, tineretu-i plecat peste hotare. Eu îmi cresc nepoțelul de când avea un an de zile. Dragostea de mamă n-o poate înlocui nimeni”, deplânge directoarea grădiniței.

 Directoarea grădiniței deplânge soarta copiilor care cresc fără părinți.

Casa de cultură care se află în imediata apropiere a grădiniței avea ușa închisă și aceasta duce lipsa tineretului. Casa de cultură este rezultatul unei clăci a țăranilor, povestesc aceștia. „Noi am ridicat-o cu mâinile noastre. Tineretul a făcut chirpici, am clădit. Care ajuta la călcat lutul, care la clădit, care la făcut mâncare”, povestește mătușa Ecaterina. După spusele sătenilor, în casa de cultură s-a făcut reparație și se deschide ocazional, pentru o nuntă, o înmormântare, un matineu. „Era tineretul acasă și aveau loc multe activități. Au rămas câțiva copii și este un conducător care se ocupă cu ei. Au fost la noi cu uratul”, povestește doamna Elena. Hramul satului, care are loc pe 6 mai, când se sărbătorește Sfântul Gheorghe, era un alt eveniment care umplea casa de cultură. După spusele sătenilor, mai demult, hramul era o adevărată sărbătoare, se cânta, se dansă, era mare chef în sat. „Acum tineretul nu-i în sat cine să se distreze? Clubul (n. red.: Casa de cultură) l-au închis și nu vor să-l deschidă. Au făcut reparație și l-au închis. Oricum nu are cine să meargă acolo. Au rămas patru băieți și trei fete”, povestește mătușa Ecaterina.

Facebook Comments
read more:

5 Replies

  1. Aceasta-i politica distructivă a celor pe care noi i-am ales în fruntea ţării. Aşa localităţi în republică sînt peste 500. Soarta lor va fi ca şi acelor 50 care deja au dispărut fizic. Au rămas numai denumirea lor pe hărţile geografice a ţării. La fel ca şi populaţia. Peste 20 de ani în ţară vor rămînea doar 1 mln. de cetăţeni din cei 3.5 mln din anii 1990. Peste 100 ani despre Moldova vor citi numai în manuscrisele lăsate de letopiseţi.

  2. Fetita, un sat micut ca si numele.
    Cu parere de rau astfel de sate sunt fara perspectiva, doar daca se vor construi drumuri bune si vor exista mijloace de transport care sa duca copiii la scolile de circumscriptie.

  3. Buna ziua. Multumesc de acest mesaj….am vazut si am citit cu mare durere in piept. Sunt de la Fetita mam nascut si am crescut pe strazile satului si am respirat aerul cel curat, Satucul meu eu sper ca nu o sa dispara….as vrea mult,insa cu mare regret in suflet pot sa spun ca mii tara jale ca copii mei nu pot sa aiba o copilarie ca a mea.Sunt departe de satucul meu insa gindul revine mereu acasa …. am fost cindva alungati din sat ,am ramas fara de lucru nu am avut posibilitate sa prelungesc lucrul care il iubeam mult…

  4. Amintiri frumoase
    Cind ma uit in zare
    Des imi amintesc
    De satul meu Fetita
    Cuibul parintesc.
    Prin memorie eu caut
    Acele momente
    Cind eram copii
    Si mindre cochete
    Toti ieseam pe strada
    Dupa ploia mare
    Asteptam sa vie
    Noi cu nerabdare
    Mama-de la lucru
    Vaca din cireada
    Si mincam agute,nuci
    Noi fara treaba.
    Zadaram baietii
    Ca ei sa ne vada
    Adunati gramada
    Fugeam pe toloaca
    Si ne gindeam noi mereu
    Mereu numai la joaca…
    Am crescut acuma
    Suntem mari deja
    Si ne va ramine vesnic
    Numai,numai MEMORIA !!!!!!!!!!!!!!!!

    Portugalia 2008

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *