Reportaj

Să urci pe Everest și să nu mori

„Persoana care a avut de suferit, aflându-se la circa 8000 de metri în munți, nu mai poate fi salvată. Tot acolo începe și „zona morții”. Dacă îți luxezi sau îți rupi piciorul, prietenii tăi trebuie să treacă pe lângă și să te lase acolo. Dacă ei vor încerca să te ajute, vor muri și ei. În acele condiții șanse pur și simplu nu sunt! Ai scăpat jos balonul cu oxigen, vei muri. A crăpat fermoarul de la scurtă, vei muri. Ai pierdut o mănușă, vei muri. Ți se va dezlega un șiret de la încălțăminte, vei muri. De asemenea, nu ai nicio șansă să supraviețuiești dacă îți pierzi ochelarii sau căciula”. Acestea sunt declarațiile primului și deocamdată a unicului moldovean care a reușit să urce în vârful muntelui Everest.

Alpinistul moldovean Andrei Carpenco în munți

Alpinistul moldovean Andrei Carpenco în munți. Foto din arhiva personală

Andrei Carpenco a început să practice alpinismul în 1984, încă pe când avea 24 de ani. În scurt timp el deja făcea parte din echipa națională de alpiniști profesioniști a Uniunii Sovietice. Potrivit lui, atunci exista un sistem de pregătire. „Nu ca acum, omul a plătit suma necesară și a mers în munți să se ucidă. Înainte totul era foarte dificil și strict. Sportivii trebuiau să treacă anumite etape. Chiar dacă erai foarte talentat nu puteai să devii maestru în sport nici într-un an și nici în cinci. În alpinism contează cel mai mult experiența și nu forța musculară. Fără fanatism nu ai ce face în acest gen de sport”, susține bărbatul.

„Muntele este ca un om viu, el poate să-ți permită să te urci sau nu. În comparație cu dânsul noi suntem niște lucruri neînsemnate. Majoritatea deceselor acolo sunt din cauza subaprecierii lui”. Andrei Carpenco

El mai zice că sunt situații că dacă mai faci un pas, atunci nu te mai întorci viu înapoi. „Trebuie să știi când să te oprești, chiar dacă mai ai 15 pași până la vârful muntelui. Eu sunt mândru că am avut suficientă minte să mă întorc în anumite momente, iar datorită acelor decizii acum sunt viu și am toate degetele la mâini”.

„Nici nu visam să ajungem în Munții Himalaya”

În perioada sovietică era imposibil să mergi să urci în munții de peste hotare. De aceea, tânărul alpinist mergea în Munții Pamir, Caucaz sau Tian Shan, unde erau vârfuri suficient de înalte pentru a putea progresa. „Nici nu visam să ajungem în Munții Himalaya, pe atunci acest lucru însemna ca și acum zborul pe planeta Martie, deci practic imposibil. Lucrurile s-au schimbat doar după ce s-a destrămat URSS-ul”, își amintește Andrei.

Când „a devenit mai matur”, după cum se exprimă chiar el, moldoveanul s-a lăsat de alpinismul clasic și a început să practice mai mult alpinismul de mare altitudine, unde trebuie să urci pe munții care au înălțimea de peste 7000 de metri. Prin urmare, în anul 1991, Andrei, împreună cu doi alpiniști români, a decis să urce pe cel mai înalt munte din lanțul Trans-Ala, numit „Vârful Lenin”  (n. red. 7134 m), care este situat în nordul masivului Pamir din Asia Centrală. Moldoveanul recunoaște că atunci ei au ales o tactică greșită.

lenin_tactic_big_eng.jpg
Lanțul de munți Trans-Ala

Literatura de specialitate prevede mai multe metode de a urca la altitudini mari, una dintre ele este „tactica de asalt”. Întâi de toate se face un lagăr de bază, unde alpiniștii se acomodează cu clima, după care se urcă și montează lagărul numărul unu, transportă utilajul necesar, alimentele și revin în cel de bază, după care se urcă și montează lagărul numărul doi, se acomodează, transportă tot necesarul și coboară la bază. Acest lucru se face până este instalat „lagărul de asalt”, de unde și are loc urcarea propriu-zisă.

„Hai să întâmpinăm moartea fără lacrimi”

Atunci când trebuiau să urce pe „Vârful Lenin”, cei trei alpiniști au stat în „lagărul de asalt” patru zile. „Problema este că atunci când te afli la altitudinea de peste 6000 de metri, organismul nu se mai reface și omul se simte din ce în ce mai rău. A cincea zi eram foarte slăbiți, dar am ales totuși să urcăm. În mod normal, ar fi trebuit să revenim în lagărul de bază. Pe lângă asta, în loc să începem urcarea la 5-6 dimineața, noi am ieșit din „lagărul de asalt” la ora 10. Eu eram mai sănătos și am mers primul. Am ajuns în vârf, am așteptat, dar colegii mei așa și n-au ajuns. Timpul începea să fie tot mai urât. Bătea vântul, zăpada te orbea, de aceea am ales să cobor. Peste 40 de minute m-am întâlnit cu ei. Le-am spus că nu are sens să urce mai departe că timpul nu mai este favorabil”, însă cei doi alpiniști români nu l-au băgat în seamă.

Urcarea pe „Vârful Lenin”

Moldoveanul a ales să-i aștepte. Peste o oră, aceștia au revenit, dar deja se simțeau foarte rău, iar unul dintre ei avea insuficiență cardiacă. Atunci ei au înțeles că nu vor ajunge la „lagărul de asalt” și au ales să rămână acolo la „înnoptare rece”. „La înălțimea de 6400 de metri aceasta înseamnă moarte sigură. Eu mi-am spus atunci: Andrei, hai să întâmpinăm moartea fără lacrimi, ca atunci când te vor găsi să nu vadă că ai bocit în ultimele momente ale vieții. Totuși mai aveam stația radio și i-am anunțat pe cei de jos că nu putem coborî. Timpul era foarte rău, iar echipa de salvare nu putea să ajungă la noi”, își amintește cu groază alpinistul.

Într-un final, cei trei au fost găsiți de o altă echipă care și-a instalat lagărul de asalt la 6400 de metri, chiar în apropiere de locul unde au rămas ei blocați.

„Am ieșit întâmplător și am văzut o sferă mare în fața ochilor. Credeam că așa arată moartea. Dar de fapt era lumina lanternei persoanei care ne căuta”, ne comunică bărbatul.

După această experiență, a urmat o perioadă când alpinistul nu a mai urcat pe munți înalți pentru că fie nu avea bani, fie nu avea timp, fie nu era suficient de sănătos.

Următoarea țintă – Everest

În 2006 Andrei Carpenco a fost în munții Himalaya și tot atunci a decis că trebuie neapărat să urce pe Everest. „Mă gândeam că am deja aproape 50 de ani și că aceasta ar putea fi unica șansă să-mi îndeplinesc visul. Atunci am început antrenamentele. Trebuia să am o pregătire fizică bună. Petreceam câteva luni pe an în munții din masivul Pamir. Când eram în Moldova alergam cu bețele de schi. Despre mine se spuneau legende: cică un nebun fuge prin păduri cu bețele de schi în mână”, își amintește amuzat alpinistul.

Andrei Carpenco în una dintre expediții. Foto din arhiva personală

Ca să poată urca pe Everest, el s-a alăturat unui grup de alpiniști din Rusia. Există două trasee relativ sigure de a ajunge pe cel mai înalt munte din lume. Unul se află în direcția sudică din partea Nepalului, iar altul se află în partea de nord, din direcția Tibetului. Alte trasee sunt foarte periculoase și respectiv rar utilizate.

Traseul nordic este mai simplu, însă în ultimul moment chinezii au interzis accesul prin acea zonă și grupul a fost nevoit să schimbe traseul și să meargă pe cel sudic. Din partea Nepalului, lagărul de bază se află la altitudinea de 5200 de metri și până acolo trebuie de mers două săptămâni pe jos. Expediția pe Everest durează circa 2 luni, aceasta include aclimatizarea, urcarea și coborârea. Din grupul lui Andrei făceau parte 18 alpiniști și 8 localnici, șerpași, care îi ghidau prin munți. Pe lângă aceștia erau și alte grupuri de alpiniști și încă 100-150 de persoane care urcau lucrurile în lagărul de bază, ei la rândul lor erau ajutați de 300 de iaci (animale masive, reprezentative zonei, care transportau utilajul greu, produsele alimentare și restul lucrurilor necesare pentru cei care urmau să urce pe munte).

everest-base-camp-hiking.jpg
Unul dintre lagărele de bază ale Everestului

Când a ajuns în lagărul de bază, în primele 10 zile, Andrei s-a gândit de câteva ori să renunțe la ideea de a urca pe Everest. Condițiile de viață erau dificile, iar cu câteva zile înainte de ascensiune, el avea o tuse continuă, care făcea practic imposibilă urcarea sa. Între timp, 10 din cei 18 alpiniști fie s-au simțit rău, fie au renunțat să mai urce. Moldoveanul s-a coborât până în lagărul de bază și a revenit înapoi, iar tusea îi trecuse. Pe data de 18 mai 2009, la ora 12 de noapte alpinistul din țara noastră, împreună cu ceilalți membri ai grupului, au început urcarea pe Everest.

ev-1.jpg
Urcarea pe Everest

400 de cadavre pe ambele părți ale traseului

Toată noaptea cei 8 alpiniști și însoțitorii lor au mers fără oprire. Un popas pentru câteva minute era egal cu moartea. La fiecare pas trebuie să tragi aer în piept de 3 ori și tot de atâtea ori trebuie să-l expiri. Ascensiunea în sine durează 36 de ore. „Pe ambele părți ale traseului sunt cadavrele oamenilor care n-au reușit să ajungă în vârful Everestului sau n-au mai avut forțe să coboare. Se spune că sunt 400 de morți. De regulă, dacă omul moare, ceilalți îl plasează cu fața în jos, ca să nu-l mutileze păsările care zboară pe acolo. Atunci trebuie să înțelegi că toate acele cadavre nu mai sunt oameni, pentru că în caz contrar îți vei ieși din minți. Cei decedați se transformă la un moment dat într-o bucată de gheață și nu mai pot fi coborâți de acolo”, menționează bărbatul.

„În munți toate bolile progresează foarte rapid. Acolo trebuie să mergi absolut sănătos. Dacă ai gastrită o să se transforme în rană la stomac. Dacă ți se înfundă nasul, vei avea edem pulmonar acut, iar dacă ai o gaură mică în dinte, aceasta se va mări de câteva ori”. Andrei Carpenco

La ora 5.30 dimineața, grupul a ajuns în vârful muntelui Everest. Alpinistul moldovean își amintește că avea în față o imagine de nedescris. „Acolo înțelegi că ești pe cel mai înalt loc de pe planetă. Te uiți de jur împrejur și vezi că planeta noastră este rotundă. Răsăritul soarelui mi s-a întipărit în minte pentru toată viața. Ai impresia că totul este atât de aproape”, se arată entuziasmat alpinistul. El povestește că acolo sunt drapelele diferitor țări, poze cu pisici sau câini, cruci sau alte simboluri religioase. Acolo Andrei a ridicat deasupra capului drapelul Republicii Moldova și apoi l-a plasat lângă celelalte lucruri. Sus el a putut face doar câteva poze, pentru că aparatul foto a înghețat practic imediat.

Andrei Carpenco a urcat cu flagul R. Moldova pe Everest în mai 2009. Foto din arhiva personală

Coborârea a fost dificilă, dar fără pierderi. În câteva săptămâni toți alpiniștii au ajuns acasă. În toată această perioadă în Moldova i-au ținut pumnii și l-au așteptat soția sa, cu care s-a cunoscut tot în munți și fiica lor, Anna. Bărbatul spune că acum ambele se mândresc cu reușita lui.

În expediția pe Everest, unde a fost și Andrei Carpenco în 2009, au decedat 6 persoane, însă nimeni din grupul său. În cele două luni, cât a durat aceasta, bărbatul a slăbit 14 kilograme. Datorita lui, Moldova a stabilit un nou record şi a devenit a 42 ţară din lume care are drapelul pe cel mai înalt loc din lume. „Călătoria” respectivă l-a costat pe alpinistul moldovean 50 de mii de dolari. De alte câteva mii de dolari el și-a cumpărat echipament special profesionist și alte lucruri necesare. „Este o prostie să-ți pară rău de bani. Ei vin și se duc, dar aceste amintiri rămân pentru toată viața”, a conchis cel care a făcut ca de țara noastră se se audă în toată lumea.

După revenirea acasă, Andrei a făcut un material video/foto întitulat: „Urcarea pe Everest”. Imaginile vorbesc de la sine:

Vârful Everest este cel mai înalt punct de pe Pământ, cu o altitudine de 8848 m deasupra nivelului mării și se află în Munții Himalaya.

for-2.jpg
Munții Himalaya, Asia Centrală

Acest articol a fost publicat în ziarul TIMPUL în ediția de vineri, 5 februarie 2016. Dacă aveți sugestii de subiecte sau întrebări la material, puteți contacta autorul pe Facebook (Dorin Galben) sau pe Twitter (@GalbenDorin).

Facebook Comments
read more:

2 Replies

  1. […]  „Persoana care a avut de suferit, aflându-se la circa 8000 de metri în munți, nu mai poate fi salvată. Tot acolo începe și „zona morții”. Dacă îți luxezi sau îți rupi piciorul, prietenii tăi trebuie să treacă pe lângă și să te lase acolo. Dacă ei vor încerca să te ajute, vor muri și ei. În acele condiții șanse pur și simplu nu sunt! Scapi jos balonul cu oxigen, vei muri. A crăpat fermoarul de la scurtă, vei muri. Ai pierdut o mănușă, vei muri. Ți se va dezlega un șiret de la încălțăminte, vei muri. De asemenea, nu ai nicio șansă să supraviețuiești dacă îți pierzi ochelarii sau căciula”. Acestea sunt declarațiile primului și deocamdată a unicului moldovean care a reușit să urce în vârful muntelui Everest. Articolul integral îl găsiți pe SPECIAL.TIMPUL.MD.  […]

  2. Дорогие друзья Альпинисты! С огромным удовольствием посмотрел Ваш фильм!!! Как будто сам побывал в горах. Спасибо Андрею! Молодец!!! восхищён!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *