Satele Moldovei

Satul Speia, amprenta unor vremuri mai bune

În lumina fierbinte a soarelui de gustar, satul Speia e foarte frumos. Casele înalte, albe sunt împrejmuite de garduri de piatră. Florile cresc în grădini, iar pe alocuri, se înalță câte o seră cu acoperișul sticlos. „Oamenii…, lipsesc oamenii”, spun locuitorii rămași. Agrofirma Serele Moldovei a dat faliment, fabricile s-au închis peste noapte. Din anul 2000, aproape o treime a plecat peste hotare. Astăzi, satul Speia din Anenii Noi poartă amprenta unor vremuri mai bune și multe tristeți nespuse.

În perioada sovietică, satul Speia era unul dintre cele mai bogate din țară. Serele se întindeau pe câmpuri, iar sub pânza lăptoasă, creșteau roșii, castraveți și căpșuni. Sute de specialiști munceau la Agrofirma din Speia. Pentru a le asigura traiul, a fost construit și un cămin la marginea satului, un bloc de cinci etaje, în apropierea câmpiilor. Astăzi, acesta este distrus. „Era un volum mare de lucru și recoltă pe măsură. Din păcate, instituția a falimentat. La moment, există un administrator care păzește bunurile”, explică Vitalie Coteț, primarul satului. O soartă asemănătoare a avut-o Fabrica de conserve la care lucrau peste 300 de locuitori ai satului. Oamenii munceau în trei ture și produceau 37 de milioane de conserve pe an. Din spusele primarului, instituția a fost privatizată. Utilajul vechi, expirat, o împiedică să mai fie funcționabilă.

Enlarge

mar-9159
Primarul satului Speia, Vitalie Coteț

Foto: Ramin Mazur

Fabrica de vin din Speia are o istorie ce datează din 1851, când boierul Egor Leonard a cumpărat câteva sute de hectare de pământ. „Din grâne, acesta făcea spirt cu căldările”, povestește Valentin Dumitru, profesor de matematică și fizică. Dintre cei cinci copii ai boierului, Pavel a hotărât să producă vin. „Avea doar 4 desetine (n.red. măsură agrară rusească, egală cu 1,09 ha) de vie păsărească. Cu fratele Petru, s-a pornit în Franța la cel mai bun viticultor de pe atunci. A adus vițe franceze și le-a plantat aici”, continuă învățătorul. În scurt timp, suprafața viței-de-vie a crescut la 80 de desetine, apoi la 280. Prin 1910, vinul din Speia era exportat, în Ucraina, cantități impresionante ajungeau la Sankt-Petersburg. „Pavel Leonard era printre primii ce a arat printre rânduri. După moarte, a fost îngropat în apropierea viei pe care a îngrijit-o cu multă dragoste”, conchide Valentin Dumitru. Bărbatul este pasionat de istoria satului și intenționează să publice o monografie. În prezent, întreprinderea vinicolă este o filială a Fabricii de vinuri din Bulboaca. Deși momentan fabrica nu funcționează, beciurile acesteia se restaurează, iar viitorul ei nu este atât de incert.

Enlarge

mar-9183
Valentin Dumitru povestește istoria satului Speia

Foto: Ramin Mazur

Traseul „Pleacă – Nu uita – Revino”

În urma dizolvării celor trei întreprinderi importante, sute de oameni au rămas fără un loc de muncă. „Foarte mulți au plecat în Italia, România, Portugalia”, spune cu glasul stins profesorul. Bărbatul are trei copii și toți sunt plecați. „Fiica e medic și face operații în Grecia. Un băiat e cu ea, acolo. Celălalt fiu e la Cluj și nu are de gând să se întoarcă”, susține Valentin Dumitru. Pășind pe străzile îngrijite ale satului, vezi uși închise, porți ferecate și uneori, câteva obloane trase. Multe case se vând, dar cine să le cumpere?

Deși oficial populația satului numără 2700 de suflete, doar 1300 au venit la ultimele alegeri. Întrebați cu ce se ocupă cei rămași, oamenii păstrează câteva clipe de tăcere. „Păi, unii și-au făcut propriile sere, alții lucrează cu ziua. Așa de mulți sunt plecați, au rămas doar bătrânii”, spune învățătoarea, Valentina Poperecinaia. Femeia afirmă că părinții nu-și găsesc de lucru în sat și pleacă, lăsând copiii cu bunicii. Ulterior, o parte își iau micuții peste hotare, cu ei. „Oricum fac muncă necalificată acolo. Stau cu bătrânii, fac curățenie”, susține învățătoarea. Și profesorii pleacă din sat, își lasă casa și se duc. Valentina Poperecinaia ne-a spus povestea unei profesoare de la ei din școală care, dusă în Rusia, are grijă de trei copii. „Nu se poate întoarce. Soțul ei lucra la Fabrica de Conserve, acum poate munci doar cu ziua. Cine să crească două fete studente?”, întreabă învățătoarea. În prezent, la școala din Speia, lucrează doar 16 profesori. Întrebată de ce nu pleacă, Valentina spune că munca de învățătoare e singura pe care știe să o facă. „E munca mea” – mai simplu de atât nu poate fi.

Copiii de mâine, mai puțini decât azi

Profesorii din gimnaziul satului Speia vorbesc cu mâhnire despre numărul de copii în continuă scădere. „La început, erau cinci clase de întâi. Acum avem doar una”, afirmă profesoara de informatică, Valentina Plămădeală. Femeile își amintesc când munceau în două schimburi, iar clădirea actuală a școlii era neîncăpătoare pentru cei peste 800 de copii. „Acum nici 200 nu suntem”, spune zâmbind cu tristețe Valentina Poperecinaia. Stăm de vorbă în clasa în care predă. Tapetele colorate, strălucitoare sunt acoperite cu desene, aplicații și fotografii. Un motan făcut din hrișcă zâmbește printre mustăți din spatele clasei. Pe băncile copiilor sunt desenate flori și funde roșii. În această încăpere, ai o încredere de nezdruncinat că nimic rău nu se poate întâmpla. Femeia răsfoiește caietele elevilor și enumeră abătută țările în care au plecat părinții copiilor. Elveția, Portugalia, Spania, Rusia… Și brusc, această realitate e singura care ne aduce cu picioarele pe pământ.

Profesoarele afirmă că emigrarea se răsfrânge asupra educației și stării emoționale a copiilor. „Se simte ruptura dintre părinți și copii. Nu mai sunt cei șapte ani de-acasă și părinții sunt mai nervoși, nu au acea răbdare de altădată”, crede Valentina Plămădeală. Dacă ajung să absolve cele nouă clase la Speia, copiii pleacă la Chișinău sau în România pentru a-și continua studiile. Până atunci, bunicii le sunt părinții și prietenii, îi ghidează și îi cresc, atât cât le permite sănătatea și buzunarul.

Pe culmile dorului

De zece ani, Ludmila își crește nepoata singură. Atât știam când ne-am apropiat de poarta femeii. O casă curată, cu un etaj, se ascundea în spatele ușilor. Vița-de-vie formase un paravan de verdeață deasupra ogrăzii, sub care răcoarea își făcea simțită prezența. „Ce vă pot spune eu?”, ne-a întrebat posomorâtă femeia. „De la un an de zile eu o cresc”, e tot ce-a putut zice când două lacrimi i-au căzut pe obraji și s-au oprit între riduri. Au stat acolo până femeia nu le-a șters cu dosul palmelor. Nepoata Nadiușa, cum o dezmiardă bunica, are deja 11 ani. „E ascultătoare, foarte maladeață (n.red.: bravo, din rusă)”, n-a întârziat să o laude femeia. Fiica ei, Natalia, e plecată la Moscova, unde cară materiale de construcții la un depozit. Această muncă îi asigură minimum necesar pentru a-și crește fiica la depărtare. „Am fost la oraș, n-am putut nimic să cumpăr. Tare-i scump, tare-i scump… Nu mi-o ajuns capiși. Tot ce-mi trimite, tot în copil dau”, spune Ludmila.

„Nadiușa crește fără tată, care a lepădat-o la un an de zile. Chiar nu ai nevoie de copilul tău, poniatie n-am?”, se revoltă femeia, strângându-și fața cu palmele. Ludmila și fiica ei Natalia au reușit să-l oblige pe tatăl copilului să plătească taxele obligatorii de întreținere a copilului. „Eu socot că noi trebuie să primim banii prin poștă, dar fiica mea era obligată să meargă la Ștefan Vodă după bani și să-i ia de la avocat”, spune nedumerită femeia. Din cei 600 de lei pe care îi dădea tatăl copilului, Natalia plătea 200 de lei pe drum. Din cei 400 rămași, avocatul voia jumătate. Într-un an, femeile au decis să-i arate Nadiei marea, ca fetița să respire aerul sărat al apei și să se plimbe pe nisipul fierbinte. Nu departe, la Odesa. „Am cerut iscălitură de la tata. N-o vrut să dea. A zis că dacă îl scutim de la alimente, semnează. Asta e o mare durere pentru noi”, încheie bunica. Mama fetiței vine acasă la fiecare jumătate de an și stă o singură săptămână. „Când ajunge, noi două nu ne săturăm de vorbă și pleacă iar, pleacă iar”, repetă descurajată Ludmila.

La fel ca în acest sat, la fel ca în această curte, mii de alte mame și copii din Moldova așteaptă să se reîntâlnească.

În Basarabia, e tot mai greu să fii

Împovărați de griji, locuitorii satului Speia sunt pe zi ce trece tot mai puțini. „Am auzit o legendă a satului la Galați, de la o prietenă care a fost născută aici, în sat”, povestește Valentin Dumitru. Cândva, pe aici a trecut un tătar cu soția lui bolnavă. „A venit de la nord. Pe unde și-o fi dat drumul, nu știu. El a pus locului acestuia numele de Speia, pentru că femeia lui aici s-a vindecat”, crede bărbatul. Potrivit profesorului, în tătara veche, „speia” înseamnă „nădejde”. Oamenii de aici nu vor să-și piardă speranța, însă le este foarte greu să rămână optimiști. „Totul se ruinează și e păcat, deoarece a fost un sat cu perspectivă”, spune oftând Valentina Poperecinaia. Ca în poezia lui Romanciuc, în Basarabia e tot mai greu să fii și să rămâi. În Basarabia e tot mai greu.

mar-9174.jpg
Dincolo de acest cot al râului Nistru se întinde un alt sat Speia, cel din raionul Grigoriopol

Stând pe malul râului Nistru, profesorul Valentin Dumitru ne relata istorii și legende ale locurilor. Apa liniștită, verzuie făcea un cot periculos în fața noastră, formând o peninsulă de păduri. Dincolo de copaci, se întindea un alt sat Speia, cel din raionul Grigoriopol, din Transnistria. „Mulți săteni de-ai noștri au neamuri și prieteni acolo”, susține profesorul. Când vor să-și vizitele rudele, oamenii nu trec pe la punctul de trecere a frontierei, ci iau luntrea. Iarna, când stratul de gheață de pe Nistru e rezistent, merg pe râu ca pe un pod ce unește cele două maluri. „E ilegal, dar nu zice nimeni nimic. Sunt mulți moldoveni acolo. Școala e moldovenească, doar că învață în chirilică”, explică Valentin Dumitru. Primarii celor două sate cu același nume colaborează, organizează în comun evenimente sportive și folclorice. „Dacă vrem să ajungem în satul Speia, Grigoriopol, și trecem pe la posturile lor, avem o problemă. Deseori am fost oprit și intimidat”, recunoaște primarul Vitalie Coteț. „Noi considerăm Transnistria tot Moldova. Când ești la tine acasă și te întreabă unde te duci și când vii, nu e normal”, afirmă primarul. În acea regiune a țării, nu există noțiunea de conflict transnistrean. Aici, Moldova e un tot întreg, iar pentru a ajunge pe celălalt mal, nu trebuie decât să strigi după luntre.

Facebook Comments
read more:

1 Reply

  1. Acest reportaj m-a facut sa am fiori pe tot corpul, e o scurta istorie a bastinei mele. Desigur, cum sa ramina lumea in Speia?! Daca nu e loc de munca aici, nu-i perspectiva. Eu cred ca ceva ce o sa se schimbe, eu invat la Chisinau, tot din motivul lipsei de perspectiva. Dar ma starui in fiecare week-end sa vin la Speia, sa vin acasa! Un mare multumesc si mult respect celor care au avut maiestria si eforfult depus acestui reportaj.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *