Reportaj

Tainele fostei baze militare sovietice de la Olișcani

Trebuia să fie centrul de comandă pentru Armata Sovietică, dar a ajuns o ruină părăsită și ciopârțită de localnicii din zonă. Vorbesc despre o fostă bază militară, amplasată într-o pădure din preajma satului Olișcani, raionul Șoldănești. Din toate edificiile care au fost ridicate pe o suprafață de circa 20 hectare, a mai rămas doar una dintre cele trei clădiri administrative, hogeagul de la cazangerie și principalele „atracții turistice”: două buncăre din fier îngropate la peste 50 de metri în pământ. Acum, la aproape 25 de ani, de când sovieticii au pus cruce pe baza respectivă, locul și construcțiile sunt în continuare învăluite de mister.

Am ajuns la Olișcani în primele ore ale dimineții. Cu o seară înainte vântul puternic și ploaia abundentă au făcut prăpăd în localitate. Mai mulți săteni au rămas fără acoperișurile de pe casă și curent electric în gospodărie. La intrarea în localitate, un bărbat se uită necăjit la un copac rupt, care i-a dărâmat gardul. Îl întreb cum ajung la buncărele sovietice, iar el îmi răspunde în șoaptă: „Nu-ți trebuie să te duci acolo pentru că ai să ai ghinion. Iată noi de-o viață stăm cu greutatea asta pe umeri. E un loc blestemat”. La insistența mea, omul mi-a arătat totuși direcția în care se află pădurea. Când m-am pornit într-acolo am întâlnit și o femeie care m-a asigurat că din baza militară de altădată n-a mai rămas practic nimic. „Au furat toți cui nu i-a fost lene, dar nimeni așa și n-a mai înțeles ce trebuia să fie acolo până la urmă”.

Platou de filmare pentru filme horror

De la drumul central pădurea din deal de la Olișcani se vede ca în palmă. Printre copacii înalți se zărește un turn din cărămidă pe unde cândva ieșea fumul din cazangerie, iar la câțiva zeci de metri mai sus se vede și o clădire – acolo trebuia să stea administrația, dar din spusele sătenilor, încăperea așa și n-a mai prins viață.

RaMa-3717.jpg
Drumul care duce spre fosta bază militară sovietică

Până în inima pădurii duce un drum format din plăci mari de beton. Am mers cu mașina, până când ne-a fost întretăiată calea de un copac doborât de furtună. M-am dat jos și am mers spre fosta bază militară aproape doi kilometri. Însoțit de ciripitul păsărilor și de zborul haotic al fluturilor, m-am pomenit la capătul drumului asfaltat. Aveam în față o poiană, iar pe o rază de 20-30 de metri stăteau abandonate bucăți de beton, împletite cu armatură. De acolo porneau și alte câteva drumuri, unul dintre care ducea spre fosta clădire administrativă. În prezent, aceasta amintește mai degrabă de un platou de filmare pentru filme horror, iar până a ajunge la ea, îți sar în ochi câteva avertizări, scrise într-o chirilică stâlcită „intrarea este interzisă” sau „proprietate privată”. Imaginea apocaliptică o completează și un schelălăit de câine, care fie că era prea însetat, fie că prea flămând, dar urla cu disperare. Construcția are șase etaje, peste tot ușile și geamurile lipseau. Excepție face doar o mică porțiune de la parter, unde am găsit o ușă cu lacăt și două ferestre. Mai târziu urma să aflu că aici își omoară timpul doi paznici.

Mai în vale se întrezărește și hogeagul cazangeriei. Natura încearcă să-și recupereze pozițiile de care a fost lipsită cândva, iar copacii și buruienile s-au înfipt în trunchiul turnului și creează impresia că sunt gata să-l sufoce.

„Ei cred că aici sunt rachete”

Am mai făcut câteva raiduri prin împrejurimi, dar nici vorbă de buncăre. Privești în stânga – copaci, în dreapta – tot copaci, iar când eram pe punctul de a face cale întoarsă, l-am întâlnit pe unul dintre paznici – Ilarion Aramă, așa s-a prezentat acesta. Omul se îndrepta fără grabă spre colegul său. Avea într-o mână o pungă cu o sticlă de tărie. „Mă duc să-i duc 100 de grame naparnicului (n. red. colegului) că se simte rău”, îmi spune bărbatul, nițel clătinându-se. Dânsul este venit din Chișinău și deja de aproape 10 ani „face regulă” în Pădurea Olișcaniului.  Cu vorba „a mai aștepta prietenul oleacă”, acesta s-a oferit să ne însoțească până la faimoasele buncăre. Ele se află chiar în centrul pădurii. Pe drum încerc să aflu de la „ghid” care este misiunea sa. „Eu am grijă să nu vină oamenii să se arunce prin buncărele astea sau să sară de pe clădire. Au fost fel de fel de cazuri. Pe aici mai des vin turiști din străinătate, cred că citesc pe Internet despre locul ista. Lor li se pare că aici sunt rachete sau habar n-am ce caută, dar îi văd că se bagă în interior, fac fotografii, cântă, râd”.

Enlarge

RaMa-3702
Tot mai aproape de buncăre

Foto: Ramin Mazur

Nea Ilarion a recunoscut că în toți anii de când este paznic aici, nu a pășit niciodată în buncăre și nici nu crede că acest lucru se va întâmpla vreodată. „Mă tem c-oi intra ș-oi rămâne acolo pentru totdeauna. Trebuie să fii nebun ca să-ți dai drumul în borțile astea – e periculos și nici nu prea cred că ai ce vedea. „Gospodarii” din satele din apropiere demult au târât tot ce s-a putut, acum a rămas doar scheletul”, mi-a comunicat acesta, în timp ce ne-am apropiat de locație.

„Văd că tu ești mai fricos ca mine”

Vorbele interlocutorului meu s-au confirmat în următoarele minute. Buncărele sovietice se află pe un câmp deschis. Însoțitorul mi-a arătat de la distanță locul pe unde intră iubitorii de senzații tari și s-a întors șchiopătând la prietenul său bolnav. În preajma buncărelor am găsit o locuință improvizată și un câine legat, care era mai speriat decât mine. Din pădure ieșea cu o poală de ciuperci un alt paznic pe nume Vasile Pali. Acesta este din satul Olișcani și are misiunea să împiedice hoții care vin să fure fier sau plăci de beton. Îi spun că vreau să fac o „excursie” prin buncăre, iar el ridică din umeri nesigur și mă roagă să fiu atent. „Acum câțiva ani aici a căzut un copil de 11 ani de la noi din sat. A murit pe loc. Era groaznic ce s-a ales dintr-însul… Înainte cei mici veneau aici la joacă, dar după acel caz, vizitele lor sunt tot mai rare, iar noi nici nu le permitem să se plimbe prin zonă”, mărturisește interlocutorul meu și totodată recunoaște că nici el nu a riscat să intre acolo.

Mă aflam în preajma celor două buncăre, unul deschis, iar altul închis – adică acoperit cu un strat mai gros de ciment. Am făcut un raid în jurul lor și am găsit cel mai accesibil loc ca să mă strecor în interior. Pe fonul strigătelor amuzante ale paznicului „văd că tu ești mai fricos ca mine”, mi-am luat inima în dinți și m-am băgat printre fiare. Ambele buncăre au câte 60 de metri adâncime, 12 etaje și un diametru de peste 30 metri. Când privești în jos, abia de mai întrezărești capătul. Scările care duceau spre nivelele inferioare, erau din fier și au fost furate de localnici. Prin urmare a trebuit să-mi amintesc filmele cu alpiniști ca să cobor câteva etaje.

Rătăcit prin buncăre

Camere mici, camere mari, coridoare lungi și înguste, iar peste tot un întuneric înspăimântător. Ploile abundente din ultima perioadă au cam inundat încăperile, de câteva ori m-am pomenit cu picioarele în băltoace cu o apă verde și pe alocuri bâhlită. Umiditatea permanentă a făcut ca fierul să ruginească, peste tot era mucegai. O liniște desăvârșită domina în fiecare cămară. Periodic aceasta era întreruptă de sunetul picăturilor de apă care se desprindeau de pe tavan și de zborul haotic al liliecilor, cărora le-am întrerupt somnul de amiază. Pe măsură ce coboram mai jos, frigul și spaima deveneau tot mai vizibile. Totuși, inscripțiile pe pereți „Nastea te iubesc” sau „Vadim + Lena = LOVE”, îmi confirmau că pe aici au mai pășit și alți oameni, iar dintr-o dată totul nu mai era atât de înspăimântător.

Chiar dacă eram curios ce se află la nivelele inferioare ale buncărului, am decis să revin la lumina zilei după mai bine de două ore petrecute prin întuneric. Urcarea a fost mai dificilă decât aș fi crezut și doar abia când am ajuns la suprafață am văzut că mi-am rupt hainele și că m-am ales cu câteva julituri și vânătăi de toată frumusețea.

În cel de-al doilea buncăr intrarea s-a dovedit a fi mai lejeră. Chiar dacă se spune că este închis, acesta are o gaură laterală și două scări masive, care îți ușurează mult coborârea. Aici căzuse copilul de 11 ani despre care pomenise paznicul. Mi-au trecut fiorii de la acest gând, de aceea, după ce m-am convins că diferența dintre cele două „opere” sovietice nu este foarte mare, am decis să fac cale întoarsă.

Reporterul TIMPUL, Dorin Galben, în unul dintre buncărele sovietice de la Olișcani

Reporterul Dorin Galben, în unul dintre buncăre

Înainte să revin în Olișcani, ca să văd ce mai știu sătenii despre buncărele părăsite și inundate, am aflat de la nea Vasile că acestea urmează să fie demolate. De fapt lucrările deja au început. Acest lucru îl demonstrează plăcile de beton aruncate la întâmplare prin zonă și mormanele de pământ din jurul lor. „Aici o perioadă a fost bază militară, mai întâi a rușilor și apoi a Armatei Naționale. Cândva pe teritoriul dat erau cazărmi, ospătărie, administrație și alte clădiri unde lucrau sute de oameni. Odată cu destrămarea „soiuzului” (n. red. Uniunii Sovietice) s-au terminat și toate lucrările. Buncărele n-au mai apucat să lucreze, dar pentru ce au fost săpate nimeni nu știe precis. Acum obiectul acesta aparține unui client de la Chișinău, dar cine-i el, habar n-am. În vale au mai fost două clădiri administrative, dar pe acelea deja le-au demolat”, a povestit paznicul, care s-a arătat îngrijorat că atâta timp cât buncărele nu sunt acoperite, acestea prezintă pericol.

RaMa-3696.jpg
Demolarea - cum a început, așa și s-a terminat

„Nici nu știam pentru ce săpam groapa”

La începutul anilor `90, unul dintre cele două buncăre încă se construia, iar printre muncitori era și Victor Cuculescu, locuitor al satului Olișcani, care avea pe atunci doar 22 de ani. Pe bărbat l-am întâlnit la miezul zilei, când am mers în localitate. Acesta a fost șofer pe excavator și susține că tot ce se făcea acolo era ținut în secret. „Ca să intru la lucru a trebuit să primesc permisiune de la Moscova. Nici nu știam pentru ce săpam groapa. Nu toți aveau dreptul să intre pe teritoriu și nici nu putea să te uiți ce fac ceilalți. Odată am tras cu ochiul la colegi și riscam să fiu concediat. Nimeni nu vorbea nimic. Am fost nevoiți să depunem jurământul că nu vom divulga nimic din tot ceea ce urmă să vedem”, a punctat olișcăneanul.

Faptul că toate lucrările din pădurea satului erau secrete, îl confirmă și actualul primar din Olișcani, Adrian Sfeclă. Potrivit lui, în acel loc era pădure seculară, iar sovieticii au tăiat zeci de hectare și au început lucrările fără să le pese de nimic. „Construcția obiectului dat a demarat la începutul anilor `80. Acolo s-au făcut mai multe baze militare și toate participau la construcții. Cam asta știam noi, dar ce se construia de fapt nu știa nimeni. Se mai strecura câte o informație și se spune că buncărele trebuiau să fie puncte de rezervă de comandă a rachetelor, în caz de război. Acolo era apă, aer condiționat și tot necesarul. Ultimele etaje au fost înghețate artificial, ca să nu se bage nimeni, însă după ce baza a fost părăsită, gheața s-a topit, iar ultimele nivele s-au umplut cu apă. Acum e un pic jale. La momentul oportun, guvernarea de pe acea vreme nu a întreprins nimic, iar de la fosta bază militară s-a furat tot ce s-a putut – olișcănenii au experiență la așa ceva”, susține amuzat primarul.

Enlarge

RaMa-3726
Adrian Sfeclă, primarul satului Olișcani

Foto: Ramin Mazur

Adrian Sfeclă spune că în aceeași pădure au fost și alte locuri unde se mai construia ceva, dar până în ziua de astăzi nimeni nu știe ce a pus de fapt la cale conducerea URSS.

„Buncărele ar fi fost inundate artificial”

Potrivit autorităților locale, după destrămarea Uniunii Sovietice obiectul respectiv a fost preluat de Armata Națională, care abia se forma, iar ulterior a fost dat în gestiune la Moldsilva. Aceasta la rândul ei l-a scos la licitație și de-a lungul timpului au fost mai multe întreprinderi care au câștigat dreptul pentru demolare.

RaMa-3677.jpg
Așa arată buncărul deschis

Conform colonelului Vitalie Ciobanu, şeful Centrului de Cultură şi Istorie Militară din Chișinău, în buncărele din preajma satului Olișcani urma să se mute conducerea Statului Major al Direcţiei Sud-Vest a Statului Major al Forţelor Armate ale URSS în cazuri excepționale. Totuși colonelul susține că datele exacte despre acest obiectiv sunt secrete până în prezent și se află în arhiva militară a Federației Ruse.

Chiar dacă unul dintre cele două buncăre sovietice din preajma satului Olișcani, raionul Șoldănești, a fost amenajat și dotat tehnic, cu ascensor, canalizare, apă, lumină, rețele electrice și tot de ce era nevoie, acesta nu a mai apucat să fie folosit conform destinației. Un fost militar a declarat că odată cu destrămarea URSS-ului baza militară respectivă a fost părăsită, iar una dintre ipoteze este că „buncărele ar fi fost inundate artificial cu o soluție specială”.

Potrivit specialiștilor, construcții strategice asemănătoare bazei militare din preajma satului Olișcani, raionul Șoldănești, pot fi găsite în Rusia, Ucraina, Belarus şi Azerbaidjan. Cheltuielile estimative pentru montarea unui buncăr au constituit, la acea vreme, peste 30 de milioane de ruble rusești. Pentru comparație, construcția Circului din Chișinău a costat circa 2 milioane de ruble, iar a Teatrului de Operă și Balet în jur de 4 milioane.

Facebook Comments
read more:

2 Replies

  1. Uitindute in jos fiind cu fata spre buncarul „c”asa era chemat,in momentul cind soarele va fi la ora 16:00 ,pe partea stinga se va vedea o lumina de culoare portocalie asta datorita metalului ruginit,deci in drept cu lumina din sens opus putin spre sud west distanta de aproximativ 2 km va fi o stinca de marimi medii .iata acolo si incepe sfirsitul la a doua iesire pentru militari in caz ca baza este atacata din interior ,ma refer la gaze toxice prima nu mai exista deacum…
    bombe sulfurice.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *